1. La ora de religie am invatat ca a fost nevoie de 5508 ani ca sa vina Mantuitorul sa-i elibereze pe Adam si Eva . De unde se stie ca a durat 5508 ani de vreme ce pe atunci nu existau calendare ?
2. Cum putem folosi stiinta si logica pentru a demostra existenta Lui Dumnzeu ?

Raspuns:

Va propun un exercitiu de gandire. Existam. Rationalizam. Avem aceasta deprindere de a cunoaste natura inconjuratoare. Cu timpul am descoperit un tipar al legilor matematice (puteti vedea o mostra aici:https://www.youtube.com/watch?v=kkGeOWYOFoA) Intelgem ca in natura exista un tipar, un sablon logic si coerent care incepe de la atomi si se termina cu galaxii. In aparentul haos exista ordine. Ordine data de legi si constante care incep de la gravitatie si se termina cu constanta cosmologica sau constanta masa – energie Planck. Din momentul primului impuls sau „Explozie” a Big Bang aceste numere au fost perfect asezate natural incat Universul sa fie asa cum este. Oamenii de stiinta crestini si atei raman uimiti de ordinea Universului. Sa va dau un exemplu: Constanta Gravitationala care determina Forta Gravitatiei. Daca aceasta constanta varia doar cu 1 din 10^60 noi n-am exista. (+/- 1 din 1000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000 si noi n-am exista).
Si sunt peste 220 de asemenea constante cunoscute pana acum. Intrebarea este. De ce sunt numerele acestea atat de fin calibrate. O explicatie naturala pica din start intrucat sansa ca un Univers sa apara asa cum este el este mai mica decat sansa aruncarii unui ac de pe Pamant in centrul unei galaxi aflate la sute sau mii de ani lumina. Cu alte cuvinte imposibil ca sa fie un accident. Toti oamenii de stiinta stiu asta. Aici lucrurile se despart. Unii pulseaza ideea unui multivers, dar despre care nu exista dovezi stiintifice. Chiar si asa, logic ne punem intrebarea…cine a creat Multiversul? Nu mai ramane decat o singura varianta. Dumnezeu. Este un argument atat de puternic incat foarte multi atei s-au intors la credinta doar din stiinta.
Sa schimbam un pic subiectul. Constiinta. In ultimii ani studiul acestui subiect s-a mutat dinspre o explicatie naturala catre una metafizica. In evolutia darwinista nu exista o explicatie valida pentru natura constiintei. De ce iubim, de ce ne sacrificam pentru oameni care nu ii cunoastem? Suntem singurele fiinte care rationam asupra mortii noastre. Noi ar trebui sa existam doar pentru a ne inmulti. Pentru a ne reproduce. Gandirea noastra ar trebui sa se opreasca la necesitatile de supravietuire. Dar natura noastra este diferita. Iubim, plangem, gandim, abstractam. Este un dar numai al omului. Animalele actioneaza pe baza unor instincte. Noi nu. Ei bine care este natura constiintei. Roger Penrose considera constiinta independenta de procesele biochimice ale creierului. In acest domeniu se fac progrese uimitoare. Constiinta, ceea ce esti tu este diferita de corp. Este esenta sufletului. Penrose este unul dintre cei mai mari oameni de stiinta. Este si agnostic. Indirect stiinta deschide o poarta religiei prin existenta sufletului.https://www.youtube.com/watch?v=3WXTX0IUaOg
Mai este si existenta moralitatii subiective. Ceva in sinea noastra ne spune sa nu ucidem. Animalele nu au asemenea construct moral. Existenta moralitatii privinta in perspectiva este o dovada a existenti lui Dumnezeu. Existenta moralitatii obiective, data de Decalog. Uitati-va la decalog si incercati sa intelegeti toate poruncile. Nu va luati dupa ratingul negativ, sunt foarte multi atei care nu pot gandi si din perspectiva noastra…https://www.youtube.com/watch…
Sunt foarte multe de discutat dar timpul nu imi permite.
Cu respect la prima intrebare. In primul rand aceasta varsta de 5508 ani este o data bazata pe genealogia biblica de la Adam la Hristos, cu adunarea anilor fiecaruia. Insa aceasta este metaforica si Evanghelistul o stia: de ce? varsta universului este de 13.7 miliarde ani. Apoi, exista o lipsa de timp intre Adam, Potop si nasterea lui Iisus care nu este acoperita. Mai degraba aceasta numaratoare vrea sa ne spuna natura divina a lui Iisus si faptul ca Iisus este noul om. Stiintific Adam si Eva au existat acum zeci de mii de ani, unii speculeaza ca Eva mitocondriala mai devreme. Insa si aici in ultimul timp avem parte de surprize placute in sensul ca se descopera existenta paralela a Evei mitocondriale si a lui Adam.

 

 

(Pagina next)

 

Cea mai bună demonstraţie a existenţei lui Dumnezeu (?!)

O demonstraţie cum nu aţi mai întâlnit. În acest articol veţi citi despre o demonstraţie făcută în anul 1921 de un elev profesorului său de filosofie. Spun că este o demonstraţie cum nu aţi mai întâlnit, fiindcă au mai fost făcute o mulţime de demonstraţii dar aceasta a rămas în istorie… Veţi vedea de ce…

Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ţine cursul de filozofie.

– Să vă explic care este conflictul între ştiinţă şi religie.
Profesorul, ateu, face o pauză şi apoi îi cere unuia dintre noii săi studenţi să se ridice în picioare.
– Eşti creştin, nu-i aşa, fiule?
– Da domnule, spune studentul.
– Deci crezi în Dumnezeu?
– Cu siguranţă.
– Dumnezeu e bun?
– Desigur, domnule, Dumnezeu e bun.
– E Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?
– Da.
– Tu eşti bun sau rău?
– Biblia spune că sunt rău.
Profesorul zâmbeşte ca un cunoscător.
– Aha! Biblia!
Se gândeşte puţin apoi spune:
– Uite o problemă pentru tine. Să zicem că există aici o persoană bolnavă şi tu o poţi vindeca. Poţi face asta. Ai vrea să ajuţi această persoană? Ai încerca?
– Da, domnule, aş încerca.
– Deci eşti bun.
– N-aş spune asta.
– Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuţi o persoană bolnavă dacă ai putea. Majoritatea am vrea, dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu.
Studentul nu răspunde, aşa că profesorul continuă.
– El nu ajută, nu-i aşa? Fratele meu era creştin şi a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Isus e bun? Poţi răspunde la asta?
Studentul tace.
– Nu poţi răspunde, nu-i aşa?
El ia o înghiţitură de apă din paharul de pe catedră ca să-i dea timp studentului să se relaxeze.
– Hai să o luăm de la capăt, tinere. Dumnezeu e bun?
– Păi, da, spune studentul.
– Satana e bun?
Studentul nu ezită la această întrebare:
– Nu.
– De unde vine Satana?
Studentul ezită.
– De la Dumnezeu.
– Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i aşa? Zi-mi, fiule, există rău pe lume?
– Da, domnule.
– Răul e peste tot, nu-i aşa? Şi Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?
– Da.
– Deci cine a creat răul? Dacă Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat şi răul. Din moment ce răul există şi conform principiului că ceea ce facem defineşte ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rău.
Din nou, studentul nu răspunde.
– Există pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâţenie? Toate aceste lucruri groaznice, există?
Studentul se foieşte jenat.
– Da.
– Deci cine le-a creat?
Studentul iarăşi nu răspunde, aşa că profesorul repetă întrebarea.
– Cine le-a creat?
Niciun răspuns. Deodată, profesorul începe să se plimbe în faţa clasei. Studenţii sunt uimiţi.
– Spune-mi, continuă el adresându-se altui student: Crezi în Isus Hristos, fiule?
Vocea studentului îl trădează şi cedează nervos.
– Da, domnule profesor, cred.
Bătrânul se opreşte din mărţăluit.
– Ştiinţa spune că ai 5 simţuri pe care le foloseşti pentru a identifica şi observa lumea din jurul tău. L-ai văzut vreodată pe Isus?
– Nu, domnule. Nu L-am văzut.
– Atunci spune-ne dacă l-ai auzit vreodată pe Isus al tău?
– Nu, domnule, nu l-am auzit.
– L-ai simţit vreodata pe Isus al tău, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodată o experienţă senzorială a lui Isus sau a lui Dumnezeu?
– Nu, domnule, mă tem că nu.
– Şi totuşi crezi în el?
– Da.
– Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, ştiinţa spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui despre asta, fiule?
– Nimic, răspunde studentul. Eu am doar credinţa mea.
– Da, credinţa, repetă profesorul. Asta e problema pe care ştiinţa o are cu Dumnezeu. Nu există nicio dovadă, ci doar credinţa. Studentul rămâne tăcut pentru o clipă, înainte de a pune şi el o întrebare.
– Domnule profesor, există căldura?
– Da.
– Şi există frig?
– Da, fiule, există şi frig.
– Nu, domnule, nu există!
Profesorul îşi întoarce faţa către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tăcută.
Studentul începe să explice.
– Poate exista multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge până la 273,15 de grade C sub zero, ceea ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe. Nu există frig. Dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -273,15 de grade C. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat dacă are sau transmite energie, şi căldura e cea care face ca un corp sau material să aibă sau să transmită energie. Zero absolut, -273,15 grade C, înseamnă absenţa totală a căldurii. Vedeţi, domnule, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absenţa căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în unităţi termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu e opusul căldurii, domnule, ci doar absenţa ei.
Clasa e învăluită în tăcere. Undeva cade un stilou şi sună ca o lovitură de ciocan.
– Dar întunericul, domnule profesor? Există întunericul?
– Da, răspunde profesorul fără ezitare. Ce e noaptea daca nu întuneric?
– Din nou răspuns greşit, domnule profesor. Întunericul nu e ceva; este absenţa a ceva. Poate exista lumină scăzută, lumină normală, lumină strălucitoare, lumină intermitentă, dar dacă nu există lumină constantă atunci nu există nimic, iar acest nimic se numeste întuneric, nu-i aşa? Acesta este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul nu există. Daca ar exista, am putea face ca întunericul să fie şi mai întunecat, nu-i aşa?

Profesorul începe să-i zâmbească studentului din faţa sa. Acesta va fi un semestru bun.

– Vrei să demonstrezi ceva, tinere?
– Da, domnule profesor. Vreau să spun că premisele dumneavoastră filosofice sunt greşite de la bun început şi de aceea concluzia TREBUIE să fie şi ea greşită.
De data asta, profesorul nu-şi poate ascunde surpriza.
– Greşite? Poţi explica în ce fel?
– Lucraţi cu premisa dualităţii, explică studentul. Susţineţi că există viaţă şi apoi că există moarte; un Dumnezeu bun şi un Dumnezeu rău. Consideraţi conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Domnule profesor, ştiinţa nu poate explica nici măcar ce este acela un gând. Foloseşte electricitatea şi magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înţeles pe deplin vreuna din acestea două. Să consideri că moartea e opusul vieţii înseamnă să ignori că moartea nu există ca lucru substanţial. Moartea nu e opusul vieţii, ci doar absenţa ei. Acum spuneţi-mi, domnule profesor, le predaţi studenţilor teoria că ei au evoluat din maimuţă?
– Dacă te referi la procesul evoluţiei naturale, tinere, da, evident că da.
– Aţi observat vreodată evoluţia cu propriii ochi, domnule?
Profesorul începe să dea din cap, încă zâmbind, când îşi dă seama încotro se îndreaptă argumentul. Un semestru foarte bun, într-adevăr!
– Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluţiei în desfăşurare şi nimeni nu poate demonstra că el are loc, dumneavoastră nu predaţi studenţilor ceea ce credeţi, nu? Acum ce sunteţi, om de ştiinţă sau predicator? Clasa murmură. Studentul tace până când emoţia se mai stinge.
– Ca să continuăm demonstraţia pe care o făceaţi adineori celuilalt student, permiteţi-mi să vă dau un exemplu, ca să înţelegeţi la ce mă refer.
Studentul se uită în jurul său, în clasă.
– E vreunul dintre voi care a văzut vreodată creierul domnului profesor?
Clasa izbucneşte în râs.
– E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simţit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile şi conform protocolului demonstrabil, ştiinţa spune – cu tot respectul, domnule profesor – că nu aveţi creier. Dacă ştiinţa spune că nu aveţi creier, cum să avem încredere în cursurile dumneavoastră, domnule?
Acum clasa e cufundată în tăcere. Profesorul se holbează la student, cu o faţă impenetrabilă.
În fine, după un interval ce păru o veşnicie, bătrânul răspunde.
– Presupun că va trebui să crezi, pur şi simplu…
– Deci, acceptaţi că există credinţă şi, de fapt, credinşa există împreună cu viaţa, continuă studentul.
– Acum, domnule, există răul?
Acum, nesigur, profesorul răspunde:
– Sigur că există. Îl vedem zilnic. Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului faţă de om. Se vede în nenumăratele crime şi violenţe care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decât răul.
La asta, studentul a replicat:
– Răul nu există, domnule, sau cel puţin nu există în sine. Răul e pur şi simplu absenţa lui Dumnezeu. E ca şi întunericul şi frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absenţa lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima omului lipseşte dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există căldură sau ca întunericul care apare când nu există lumina.
Profesorul s-a aşezat…

PS:
Studentul era…Albert Einstein. Albert Einstein a scris o carte intitulata “Dumnezeu vs. Stiinta” in 1921..

 

Concepțiile religioase ale marelui savant sunt bazate pe cercetarea naturii:

„Cred în acel Dumnezeu al lui Spinoza, care se manifestă prin armonia legilor universului, nu într-unul care se ocupă cu destinele și faptele omenirii.”

Mai precis, Spinoza considera că Dumnezeu este un alt nume pentru natură.Deci, adorația lui Einstein se referea la natură, pe care panteiștii o numesc Dumnezeu.

Către sfârșitul vieții, într-o scrisoare adresată filozofului Eric Gutkind și datată pe 3 ianuarie 1954, marele fizician afirmă:

„Cuvântul « dumnezeu » nu este nimic altceva pentru mine decât expresia și produsul slăbiciunii umane, Biblia este o colecție de legende onorabile, dar primitive, care sunt, în orice caz, destul de copilărești. Niciun fel de interpretare, indiferent cât de subtilă, nu-mi poate schimba opinia.”[32][33]

Religiozitatea nedefinită a marelui savant se referă mai degrabă la admirația pe care acesta o nutrește față de structura lumii, care se revelează treptat cu ajutorul științei.[34] În1926, într-o scrisoare adresată fizicianului Max Born, Einstein, referindu-se la principiul incertitudinii, scria: „Eu, în orice caz, sunt convins că El nu se joacă cu zarurile.”

„Dacă există ceva religios în mine, aceasta este admirația fără limite față de structura lumii atât cât ne-o poate dezvălui știința.”